Boala celiacă – intoleranța autoimună la gluten

Boala celiacă (enteropatia glutenică) este intoleranța autoimună pe care unele persoane o au la gluten. Este una dintre cele mai întâlnite afecțiuni digestive și se consideră că este subdiagnosticată.

Boala celiacă este de patru ori mai răspândită azi decât în anii 1950, arată statisticile. 1 din 133 de locuitori ai SUA au în prezent afecțiunea. Se estimează că pentru fiecare individ diagnosticat, există cel puțin alți 30 care suferă de celiachie fără să știe. Pacienții nediagnosticați au o prevalență de patru ori mai mare de deces, în cazul în care boala este lăsată netratată pentru perioade lungi de timp. 5-20% dintre cei care suferă de această boală au, de asemenea, o rudă de gradul 1 cu boală celiacă. 70% dintre pacienții raportați sunt de sex feminin.

Glutenul este o proteină prezentă în grâu şi în alte cereale (ovăz, orz, secară) sau în anumite sosuri. La persoanele cu celiachie, ingerarea chiar și a unei cantități neînsemnate de alimente cu coținut de gluten duce la o reacție imună în intestinul subțire, care determină inflamație cronică și distrugerea mucoasei intestinale. Afecțiunea poate afecta și alte organe.

Proteina vegetală care se găsește în anumite cereale determină la celiaci reacția sistemului imun; se formează anticorpi care atacă mucoasa intestinală proprie. În timp, sunt distruse (atrofiate) vilozitățile intestinale. Acestea sunt formațiuni proeminente cilindrice sau conice care căptușesc suprafața liberă a mucoasei, răspândite pretutindeni în intestinul subțire, adaptate pentru îndeplinirea absorbției intestinale. Grăsimile, calciul, fierul și folații nu mai sunt absorbiți în cantitățile adecvate necesităților organismului. Leziunile vilozităților intestinale determină tulburări de digestie și absorbție (maldigestie și malabsorbție), caracteristice bolii celiace.

De ce nu trebuie ignorate durerile abdominale

Nu se știe cauza exactă care determină boala celiacă, totuși, studiile recente arată o predispoziție genetică, fiind incriminate anumite gene (HLA DQA1/DQB1).

30% din populația globului are aceste gene, dar numai 3% dezvoltă boala.

Există și o predispoziție genetică, persoanele cu rude de gradul întâi cu celiachie au de la 4 la 15% șansa de a dezvolta boala. Persoanele care au alte afecțiuni autoimune (tiroidită autoimună, diabet zaharat, scleroză multiplă, insuficiență suprarenală) sunt, de asemenea, predispuse la celiachie. O altă serie de afecțiuni genetice se asociază deseori cu celiachia: sindrom Down, sindrom Turner, syndrome Williams.

Dr. Raluca Caraivan, medic specialist gastroenterologie la OCH explică despre rata de diagnosticare la pacienții cu boală celiacă.

„Statisticile arată că boala celiacă are 295 de simptome cunoscute, dar 60% dintre copii și 41% dintre pacienții adulți diagnosticați au fost asimptomatici (boală celiacă silențioasă). Așadar, boala celiacă nu are simptome specifice, iar unii pacienți nu prezintă nicio formă de manifestare, ori resimt doar semne ale deficitelor nutriționale, așa cum există un număr de indivizi care se confruntă cu simptome gastrointestinale semnificative (35% dintre persoanele diagnosticate suferă de diaree cronică). Pe lângă varietatea largă de simptome, diferite de la o persoană la alta, prezente sau absente, de la caz la caz, în această boală cameleonică, manifestările sunt intermitente (apar și dispar), se pot confunda cu expresiile altor boli, iar diagnosticul se pune greu și târziu.”

Afecțiunea celiacă tipică se manifestă de timpuriu, la copiii mici (în general cu câteva luni înainte de întreruperea alăptării):

– diaree cronică;
– scaune voluminoase și decolorate;
– lipsa apetitului;
– vomă;
– balonări;
– apatie;
– hipotonie generală (lipsa tonusului muscular);
– încetinirea creșterii.

Afecțiunea celiacă atipică apare mai târziu și nu prezintă manifestări gastrointestinale, ci:

– anemie (deficit de fier);
– transaminaze hepatice crescute;
– dureri abdominale frecvente;
– diaree moderată;
– eliberare de grăsimi în cantități mari prin fecale (steatoree);
– hipoplazie de smalț dentar (defect de structură a smalțului);
– dermatită herpetiformă (erupție fluctuantă, intens pruriginoasă, mai ales la cot, genunchi, coapse);
– statură mică (vizibilă la copii de vârstă școlară);
– scăderi în greutate (la adulți);
– deficiențe de vitamina D și calciu.

Afecțiunea celiacă asimptomatică se descoperă întâmplător, iar după începerea tratamentului pacienții din această categorie resimt o îmbunătățire semnificativă a stării lor generale fizice și psihice.

Sindromul de colon iritabil cere un mod de viață echilibrat

„Diagnosticarea pleacă de la primul pas, suspiciunea de celiachie, și presupune efectuarea anamnezei și a unui set de analize medicale: determinarea de markeri specifici (este important, pentru un diagnostic corect, ca pacientul să nu înceapă o dietă fără gluten înainte de a se determina acești markeri). Diagnosticul de certitude este dat de biopsia de mucoasă intestinală. Tratamentul constă în principal în dietă fără gluten. Deși boala nu dispare, pacienții care respectă dieta pot avea o viață normală. Excluderea glutenului duce la ameliorarea clinică, iar intestinul subțire începe să se regenereze și să funcționeze normal” a adăugat dr. Caraivan.

În lipsa dietei, celiachia duce la osteoporoză (densitate scăzută a oaselor), la malnutriție, infertilitate (atât la bărbați, cât și la femei), la dezvoltarea altor afecțiuni autoimune (diabet de tip 1, scleroză multiplă), intoleranță și la lactoză, cancer intestinal, afectarea sistemului nervos, boală arterială coronariană.

Nu toți celiacii răspund la o dietă fără gluten; în circa 10-20% dintre cazuri, mucoasa intestinală, deteriorată de sistemul imunitar, nu se reface chiar și după un an de dietă fără gluten. Cel mai frecvent motiv pentru non-răspuns este urmarea unei diete fără gluten insuficient de strict (în 36-45% din situații). Pentru cei care urmează totuși dieta strictă, răspunsul slab sau absent poate fi determinat de alte afecțiuni coexistente (sindrom de colon iritabil, intoleranță la lactoză, infecții bacteriene, boală celiacă refractară – la circa 4% dintre pacienți, în special cei trecuți de 50 de ani).